Kera Calita va zice:  „Iubiti viata, sa nu fiți cuprinsi de frica!”

Nicio molimă nu a putut înfrânge Bucureștii – asta o știm din istorie cu asupră de măsură. De fiecare dată, poporenii s-au răzvrătit în felul lor împotriva morbului, armele lor fiind pofta de viață, inima curată și bucuria cu care au știut să facă din orișice necaz un nou prilej de sărbătoare. Cu două veacuri în urmă, cumplita încercare de la începutul domniei lui Caragea-Vodă a fost urmată de un șir de nunți, botezuri și petreceri nemaivăzute pe malurile Dâmboviței. Atunci, a fost zidit la Cișmeaua Roșie și primul teatru bucureștean de către mezina voievodului, Prințesa Ralu, „o persoană cu inspiraţii artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe”, după cum scria cu admirațiune cărturarul Ion Ghica.