Kera Calița vă încurajează: “ Nimic nu ne poate înfrange!

Acum, după puterile sale, Kera Calița duce mai departe luminoasa tradiție în cabaretul culinar din Locanta Jariștea, aidoma înaintașei sale producându-se ea însăși pe scenă seară de seară.
Nu e nimic pierdut dacă oamenii vor găsi din nou puterea să iasă în lume, să plece la promenadă pe ulicioarele vechi și noi, să se răsfețe în restaurantele cu dichisire, să mânânce bine și să bea cu măsură licori felurite, să se bucure de tot spectacolul vieții adevărate, trăite din plin! Ieșitul din casă înseamnă sănatate

curată!

Jariștea nu pregetă și vă deschide larg porțile în fiecare zi, așteptându-vă cu mesele încărcate și cu

scena gătită în straie de sărbătoare, în zumzet de coarde și alămuri! Veniți și vă bucurați de toate minunățiile lumii!

 

Kera Calita va zice:  „Iubiti viata, sa nu fiți cuprinsi de frica!”

Nicio molimă nu a putut înfrânge Bucureștii – asta o știm din istorie cu asupră de măsură. De fiecare dată, poporenii s-au răzvrătit în felul lor împotriva morbului, armele lor fiind pofta de viață, inima curată și bucuria cu care au știut să facă din orișice necaz un nou prilej de sărbătoare. Cu două veacuri în urmă, cumplita încercare de la începutul domniei lui Caragea-Vodă a fost urmată de un șir de nunți, botezuri și petreceri nemaivăzute pe malurile Dâmboviței. Atunci, a fost zidit la Cișmeaua Roșie și primul teatru bucureștean de către mezina voievodului, Prințesa Ralu, „o persoană cu inspiraţii artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe”, după cum scria cu admirațiune cărturarul Ion Ghica.

KERA CALIȚA vă îndeamnă: „Bucurați-vă de viață, nu vă lăsați cotropiți de spaime!”

 

     De la Doamna Chiajna la Regina Maria, domnițele de seamă ale neamului românesc au îmbărbătat poporul în momente de restriște și le-au arătat tuturor că viața merită trăită frumos chiar dacă urgiile si prapadeniile se năpustesc asupra țării.
Cu aceste pilde ilustre în minte, Kera Calița le spune și ea tuturor prietenilor Jariștei și amicilor din Bucuresti că nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de povara acestor vremuri anevoioase, de deosebite încercări care s-au abătut asupra noastră. Izbânda asupra virușilor de tot felul se împlinește prin curățenie lună și higienă desăvârșită dar și prin tărie de caracter, prin puterea de a nu ne lăsa îngenunchiați de zvonuri rele  și prin speranța cu care biruim orice osândă!

Povestea lui Hagi Tudorache, starostele negustorilor cu amănuntul din Europa de Răsărit

La începutul veacului al XIX-lea, unul dintre cei mai de vază locuitori ai Podului Caliței, ce-și avea mai multe rânduri de case aproape de Dâmbovița, în spatele loculului pe care dumneaei Safta, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, avea să ridice, între 1835-1838, întâia mare instituție hospitalicească a Bucurescilor, era Hagi Tudorache, cel mai mare neguțător de lipscănie din toată Europa Răsăriteană.

Născut pe la 1768 și plecat de jos, dintr-o mahala a Curții de Argeș, țăranul  fără carte a fost de mic dat băiat de prăvălie jupânului Tudorache Hagiu. Acesta avea prăvălie de lipscănie în Hanul Sf. Gheorghe, aflat în vecinătatea Bisericii Sf. Gheorghe Nou. În umilul său stabiliment, Tudorache cel bătrân vindea toate mărunțișurile de care aveau trebuință bucureștencele din vecinătate, de la ațe, ace și degetare la stambă și alte pânzeturi aduse tocmai din capitala landului Saxonia, Leipzig, ce în vechime i se zicea Lipsca. Jupânul a fost uimit de agerimea și istețimea băiatului, care, deși nu avea știință de carte, a învățat repede toate chițibușurile prăvăliei și a dovedit că o poate îngriji cum se cuvine, sporind de la an la an avuția bătrânului negustor. Când aceasta și-a simțit ultimul ceas aproape, l-a pus pe destoinicul său ucenic să facă legământ că-i va purta numele și i-a lăsat casa, acareturile și întregul negoț.

Astfel, devenit Hagi Tudorache și stăpânul unei prăvălii cu mici produse de manufactură, el s-a gândit cum să se propășească, ducând pe alte culmi afacerea binefăcătorului său și răsplătindu-i acestuia încrederea pe mai departe. În scurtă vreme, Tudorache cel nou a înființat o rețea uimitoare de magazine plimbătoare (ambulante), cu care oamenii săi, bine aleși după cinste și pricepere, au început să cutreiere mai întâi târgurile Țării Românești și Moldovei, apoi, prinzând curaj, să străbată toate drumurile comerciale din Balcani și până în Galiția, spre Marea Baltică și orașele hanseatice. Calfele lui Tudorache cumpărau și, apoi, revindeau cu spor mărfuri de toată mâna, tot ce era nevoie într-o gospodărie. „Prăvăliile” de început erau, în fapt, căruțe mari cu strașnice coviltire, orânduite înlăuntrul lor cu rafturi cuprinzătoare pe care erau înșirate toate cele, de la mercerie (ace, ață, nasturi, tibișiruri, copci, panglici, șireturi și alte alea) la bogasierie mai de Doamne-Ajută (stămburi, olandă și, chiar, dantelărie de Flandra).

La un moment dat, Tudorache ajunsese starostele a peste 200 de mici neguțători ambulanți, dezvoltând o încrengătură de afaceri care trecea peste granițele mai multor imperii (otoman, țarist, habsburgic și prusac) și-l făcuse nu doar cel mai bogat  podreadcic român, ci și unul dintre cei mai mari întreprinzători din aiastă parte a Evropei.

Negustorul vizionar nu s-a îngropat, însă, în catastife și în întortocheate treburi contabilicești, ci și-a văzut și de viața lui, întemeindu-și o frumoasă familie. Fără de grăbire, la anul 1805, pe când ajunsese la o anumită bunăstare și înțelepciune, el s-a însurat cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care a vieţuit 40 de ani, până în anul 1845, când aceasta a trecut la cele veșnice, în palatul ridicat la Șosea de arhitectul Toma Dobrescu, cel care mai avea la activ și alte edificii de seamă, precum Palatul Minerva și Liceul „Carol I” din Craiova, Liceul „Petru și Pavel” din Ploiesti, Palatul Camerei de Comerț din Galați, fiind și diriginte de lucrări la Palatul Bursei din București.

Hagi Tudorache a avut nouă copii împreună cu soţia sa, dintre care doi au murit de tineri. Cei şapte copii rămaşi  – trei fete şi patru băieţi – s-au ocupat cu comerţul de lipscănie, după ce au făcut practică în prăvăliile tatălui lor. Copiii oricărui comerciant din acele vremuri erau puşi să înveţe meseria negustorească, începând prin a face toate corvezile mărunte, la rând cu ceilalţi băieţi de prăvălie. Hagi Tudorache şi-a format copiii la rând cu ceilalți ucenici, apoi i-a şcolit, învăţându-i toate regulile comerțului cinstit.

Împreună cu odraslele sale, Hagi Tudorache a mărit afacerea, cumpărând prăvălii şi terenuri prin tot        Bucureştiul. Apoi, a creat o mare rețea negustorească, între Sudul Dunării, Bucureşti, Liov şi Leipzig.

De asemenea, familia s-a implicat și în sprijinirea tinerilor oameni politici, pe care i-au finanțat încă de la începutul carierei. Copiii marelui negustor l-au ajutat băneşte pe viitorul unionist Vasile Boerescu – cel care, pe 24 ianuarie 1859, a propus alegerea lui Cuza și în Țara Românească – să-şi termine studiile de drept la Paris şi tot ei i-au înlesnit alegerea ca deputat, înscriind Hanul  pe numele lui, pentru a avea censul cerut de legea electorală de atunci, după cum afirmă istoricii.

Fiul cel mare al negustorului, Costache Hagi Tudorache, s-a dovedit și el a fi un mare întreprinzător, dar și un om al schimbărilor. Purta costum evropenesc şi făcuse şcoală în Apus. După dezastrul incendiului din martie 1847 (care a distrus multe averi), Costache porneşte o nouă afacere de lipscănie, pentru început în asociere cu Leon Manoach. Între 1849 şi 1852, capitalul afacerii se dublează, în ciuda vremurilor tulburi ale țării de după înfrângerea revoluţiei pașoptiste. Costache Hagi Tudorache a lucrat alături de fraţii şi verii săi până în pragul primului război mondial. Fraţii Tudorache au reuşit să mărească, în afara tradiţionalului comerţ cu toptanul (en gros) de lipscănie, care a asigurat și cheagul necesar pentru numeroase investiții imobiliare, chiar şi o instituţie bancară: Banca „Hagi Tudorache”, pe Strada Lipscani.

Întemeietorul dinastiei, Hagi Tudorache, deși și-a construit și un mic palat pe Șoseauau Kiseleff, a locuit mai mult în casele din mahalaua Oţetari, unde a şi murit în 1848, fiind înmormântat în curtea Bisericii Oţetari, care există şi azi în Bucureşti. Mai târziu, mormântul familiei a fost transferat la Cimitirul Bellu,  într-un cavou decorat cu sculpturi de gen.

Copiii și nepoții negustorului au împânzit Bucureștii și lumea, mulți dintre ei continuând tradiția familiei și întemeindu-și o sumedenie de afaceri de amploare, dovedind, astfel, că sângele de „lipscan” niciodată apă nu se face!

 

Hanul lui chir Nicola

Bucurescii din vechime au fost un oraș bine primitor al feluritelor neamuri, cu precădere a fraților noștri din Balcani, de care ne legau atâtea bucurii și suferințe. Între aceștia, arbănașii s-au prenumărat între prietenii statornici ai valahilor. Garda domnească era alcătuită din lefegii aduși tocmai de la Scodra, Durres sau Tirana, dar cu mult mai numeroși vor fi fost negustorii și meșteșugarii, între ei bragagii, simigeri, fierari și pielari. Cei mai destoinici dintre ei au ridicat hanuri neguțătorești de toată isprava, îndeplinind toate cerințele înaintestătătorilor Capitalei Țării Românești: să aibă curte largă cu puț, birt sau cârciumă cu de-ale mâncării și beuturi felurite pentru drumeții înfometați și însetați, iar, dacă mai aveau șoproane și grajduri încăpătoare pentru caii și atelajele mosafirilor de-o noapte sau două, cu atât mai bine!

Astfel, lângă biserica Bărbătescu Vechiu s-a vorbit mult de Hanul lui chir Nicola, unde podgorenii şi rachierii cu butiile pline descărcau aci vinurile vechi şi noi şi, din negoţ în negoţ, vântul a dus vestea peste ape şi păduri, aducându-l pe nepotul de la hanul cel ars, numit Nicola, stăpânind simigeria din Mahalaua Antim.

În timp, neamul Nicola s-a împământenit pe Podul Caliței și o frumoasă, poate și neîntâmplătoare potriveală, face ca și Jariștea Locantă de azi să fie stăpânită de o jupâniță care, de-o viață, împarte aceeași pâine cu un anume arhon Dan Nicolau.

Pe aceste pământuri cu puteri tainice, astăzi trăiește un alt han care se cheamă Locanta Jariștea ce duce mai departe tradițiile peninsulei Balcanice și preface truda în spectacol.

Am votat!

Ieri, 27 Septembrie bucureștenii au avut parte de serbare și de binefacere în folosul națiunii românilor, adică au votat. A fost o zi de pildă și de luare aminte, pentru noi toți și pentru ce va să fie. Eu, Kera Calița mi-am amintit când am votat canticelul jucat pe scenă de Matei Millo:
Haine vechi, mulți ani purtate,
Cam murdare, cam pătate
La buzunari și la piept,
Cu rugina de gheșeft…
Le-au pătat cu strâmbătate,
Bătandu-și joc de libertate,
Și sleind tara de bani.