Lună: mai 2019

La Rașca se putea servi o masă copioasă cu șnițel vienez, cu prăjituri și înghețată, cu bere și vin de Drăgășani, dar și de Bordeaux și Vöslauer, iar la sfârșit te delectai cu o cafea caldă sau la ghiață (mazagran). Chelnării serveau în frac și în fiecare seară se anunța programul muzical pentru seara următoare. «Iluminatul grădinii se făcea cu sfeșnice de metal în care se înfigeau lumânări de spermanțet și care se înălțau treptat pe măsură ce ardeau, iar în loc de chibrituri sau fitil cu cremene – preciza Victor Bilciurescu în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi – fiindcă pe vremea aceea nu se cunoșteau scăpărătorile moderne de astăzi, ca să aprinzi țigara, aveai la îndemână niște fâșii de hârtie, în pahare lungi, din care luai una, o vârai pe de-asupra globului de sticlă a felinarului până la flacără și-ți aprindeai țigara».
Dar la grădina Rașca s-au petrecut și multe întâmplări amuzante care au format deliciul presei și oamenilor de spirit al Capitalei. Merită să reproducem o farsă din 1882, povestită de memorialistul Constantin Bacalbașa în volumul Bucureștii de altădată.

Spre a asigura succesul noului ziar umoristic Scaiul, ziariștii-propietari i-au oferit conducerea periodicului unui avocat…cocoșat, numit Ion Athanasiade, figură foarte populară în epocă. Din păcate, un articol-zeflemea la adresa unui domn Ghica, a provocat un imens scandal de presă. Cum scrisoarea de protest a jignitului Ghica nu a produs rectificarea publică a presei, acesta s-a răzbunat de-o manieră…inedită. «Peste câteva zile – povestește C: Bacalbașa, martor la sinistra farsă – o trupă de teatru juca la Grădina Rașca, o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiarul adusese un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreșit la reprezentație. În seara reprezentației, fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duce la Grădina Rașca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta, în rândul întâi de scaune. Athanasiade se așează. Dar peste câteva minute, apare încă un cocoșat, care se așează pe același rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute, un alt cocoșat; și încă unul și încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune, fu ocupat cu..10 cocoșați! De la al treilea cocoșat, publicul din grădină a început să se înveselească, apoi senzația a crescut cu înmulțirea cocoșaților, iar când tot rândul fu ocupat, în grădină era un hohot de râs toți spectatorii se îndesau să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină. În februarie 1880, dânsul a părăsit direcțiunea acestui ziar care trecu unui alt cocoșat, numit Ion C. Isvoranu. Athanasiade se puse în fruntea ziarului umoristic Ciulinul, până în octombrie 1884».

Asemenea farse între oamenii de artă se petreceau deseori în grădinile de spectacol. Lumea care frecventa asemenea «reprezentații cu consumație », ședea la mese rezervate, lua un aperitiv, bea o halbă de bere sau o sticlă de vin de firmă franceză (Bordeaux) și privea la acțiunea dramatică de pe scenă. Când se întâlneau Ranetti, Ciucurette, Caragiale, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu în grădina Rașca sau la Union lucrurile se schimbau radical, fiindcă vinul zglobiu de Mizil producea efecte miraculoase. Vintilă Rusu-Șirianu povestea o scenă de la Rașca: «Brezeanu, cred că de ar fi băut la șapte nunți din Cana Galileei, când apărea Caragiale s-ar fi ridicat tot smirnă. Așa a făcut și acum. S-a sculat și l-a salutat (cu evlavie).

-Ce faci Brezene? Spuse Caragiale.
Brezeanu își întoarse șmecherește o jumătate de ochi pe dos:
-Lucrez, coane Iancule…e o «galbenă» de Mizil…de la Mareș sosită azi. Ce să zic! Te-nfioară!
Caragiale, către cei ce-l însoțeau:
-Haide să ne înfiorăm și noi nițel, amicilor!…
Pe când corzile lăutarilor dădeau semne de somnolență și convorbirea între mesenii din jurul lui Caragiale se cam încurca, Brezeanu rămase într-un fel de prostație, contempla cu mare tristețe o găleată de lângă el, în care fusese ghiață, acum devenise apă…
Caragiale către el, îl scutură din umeri:
-Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet! Cugeți adânc?
Și iată, se aude pe un ton neobișnuit la el, scăzut, muzical elegiac:
-Cuget, coane Iancule, cuget și mă înnourez…Uite, dom’le apă, apă?
-Ei și?
-Păi, mi-am adus aminte. Subit. Că 75% din corpul omenesc e apă! Ptiu! M-apucă stenahoria. Cum, dom’le, eu sunt trei sferturi apă?
La care Caragiale zice încet, cu consolatoare blândețe:
-Tu, nu, Brezene. Tu ești 75%…vin!»”

 Viorel Cosma

„Dintre cei trei mari diseuri ai Capitalei interbelice (Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol) cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate – rămâne Jean Moscopol.

Pe toți i-am ascultat la radio în perioada lor de glorie (1930-1940), dar numai pe Cristian Vasile l-am cunoscut personal. Le-am refăcut în amănunt biografiile, le-am ascultat de zeci de ori discurile, am discutat cu urmașii familiilor toate detaliile vieții lor agitate, am colaborat cu radio-ul, televiziunea și casa de discuri Electrecord încât socotesc că nu greșesc, atunci când ierarhizez cele trei vedete ale localurilor Capitalei de altădată, în ordinea Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc.

Cristian Vasile

Deși a dispus de cea mai scurtă carieră artistică, totuși Jean Moscopol a reușit cele mai spectaculoase performanțe artistice. A călătorit în două continente (Europa, America), a imprimat la casele de discuri Homocord, Odeon, Columbia și His Master’s Voice poate cele mai numeroase plăci de patefon. Este greu astăzi, să susținem că a imprimat «300 de discuri», atâta vreme cât nu posedăm un catalog complet al fiecărui interpret de muzică ușoară și populară românească, fără a mai aminti de piesele de muzică străină. Să nu uităm că Jean Moscopol a cântat, efectiv în țară, doar între anii 1929-1931 și 1934-1939, perioada de la Berlin (1931-1934) plutind în ceață.
Toți cei trei au apărut în filme, însă abia după 1930 s-a trecut la filmele muzicale, prezențele românești rămânând nesemnificative.

Zavaidoc a apărut în Chemarea dragostei/Rapsodia română (1930) cu melodii populare, film turnat la Budapesta, în regia lui Jean Mihail, «varianta sonoră și cântată, fără dialoguri, s-a pierdut».
Cristian Vasile s-a mulțumit cu jurnale de actualități, fragmente filmate fără menționarea numelui diseurului pe generice. Doar Jean Moscopol s-a bucurat de o prezență mai substanțială: filmul Aur (1931) în regia lui Jean Mihail, realizat la Sighișoara, cântărețul apărând în compania pianistului Alexandru Leon; Contesa Maritza (1931), la Berlin; A fost odată un muzicant (1931) la Berlin; O noapte furtunoasă (1942) la București, în regia lui Jean Georgescu, coregrafia lui Emil Bobescu, muzica lui Paul Constantinescu, interpretând rolul unui armean sau al cupletistului de la Grădina Union, jucat de Miluță Gheorghiu); Misteriosul Moscopol, profetul (2005), film documentar de televiziune al regizorului Ștefan Gladin, operator Lucian Olteanu.

Dintre toți trei diseurii, singurul care a cântat și muzică de jazz, cu formația lui Dinu Șerbănescu la Sinaia, a fost Jean Moscopol.” – Viorel Cosma

Caragiale a fost cârciumar fără de noroc!
Nici cu localul „La botu’ calului” din gara Buzău, nici în Gabroveni și nici cu „Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Sfântul Nicolae – Şelari, nr. 2 n-a reușit să facă parale! Ba mai mult, de fiecare dată a pierdut banii, rămânând cu datorii umilitoare. Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclama „Bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei!”. Scriitorul, fost concesionar al localului, este nevoit să-şi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld”.  Lui Caragiale nu i-a reușit combinația nici la Gambrinus, în Piaţa Teatrului de atunci, aproape de intersecţia Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei. Istorica berărie nu a prosperat sub oblăduirea scriitorului, însă are meritul de a fi născut un personaj memorabil, pe celebrul Mitică din Momente și Schițe. Tot aici a născocit pe faimoșii Mache și Lache.

Personaje de la sfârșitul secolului al XIX-lea, întruchipate de conu Iancu Caragiale

La vremea deschiderii „Berăriei Mihalcea și Caragiale”, ziaristul Tony Bacalbașa a publicat în „Adevărul Literal”, în chenar negru, „Astă seară se face înmormântarea marelui nostru dramaturg…se deschide în strada Gabroveni berăria Mihalcea și Caragiale”.

La Gambrinus, cu o halbă de bere cu același nume în mână, își făceau veacul și personaje reale de anvergura autorului delicatelor Rondeluri, poetul simbolist Alexandru Macedonski. Altminteri destul de sobru, literatul își permitea un zâmbet pe sub mustățile date cu briantină și răsucite artistic în sus, când pe pereții localului apăreau afișe, mustind de autoironie, ale patronului Caragiale, de genul „Nu mersese cu Năpasta, / Hai s-o încercăm și p-asta!”.

Mătușile lui Dudu Ghinescu, 1890 , prieten de familie al Kerei Calița

Despre Macedonski, Păstorel povestea o anecdotă spumoasă aflată de la tatăl său, marele avocat Osvald Teodoreanu. Se pare că, într-o zi, la prânz, poetul l-a uimit pe Caragiale dând o comandă nemaiîntâlnită: o felie de tort de ciocolată cu măsline verzi grecești și o halbă de bere însoțită de un păhărel de sirop de cireșe!!! Arțăgosul Caragiale era gata să se ia la harță cu ciudatul mușteriu, însă și-a mai venit în fire când a observat că Macedonski chiar asta făcea: își mânca tacticos tortul mestecând din când în când și câte o măslină sărată, apoi sorbea o înghițitură din berea îndulcită cu sirop de fructe și tot așa până și-a terminat porția inedită de mâncare și a lins și ultima picătură de spumă de pe marginea gulerată a halbei.
Caragiale se mândrea cu faptul că un literator stătea nonstop în cârciumă! Este vorba de poetul Ion Păun-Pincio. Firesc, fiindcă stihuitorul era angajat al berăriei, pe postul de casier…
În lunga-i carieră de berar, Conu Iancu Caragiale a beneficiat chiar și de reclamă nepermisă, amicii Teleor și Bacalbașa, redactori la „Moftul Român” tipărind la gazetă:

„Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga

Devale la Gambrinus,
Cea mai frumoasă vale,
Te afli între teatru
Și între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.”

Personaje bucureștene din 1903

Ce n-a încercat bietul Caragiale pentru a avea spor în afaceri? În 1906 se asociază cu Grigoraş Dinicu, faimosul violonist și șef al unui renumit taraf de lăutari. Însă, degeaba! Au urmat falimentul și apoi ciudatul exil la Berlin.
Pe cât a fost de ghinionist Nenea Iancu ca antreprenor în industria ospitalității, pe atât de fericit a fost în calitate de client bonom, un adevărat oaspete de cârciumă, mereu întovărășit de o liotă de amici cheflii, puși pe petrecut o noapte întreagă. Hâtru, el cugeta imperturbabil: „Mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă?”. Asta se întâmpla pe la 1909, chit că unii ar putea jura că replica a fost rostită ieri-alaltăieri în Locanta Jariștea.

La plimbare spre pădurea Băneasa

Așadar, Conu’ Iancu adăsta într-o seară la un local pe Calea Victoriei. Era joi pe la ceasurile șapte-opt și atunci, pentru bucureșteanul ahtiat de chiolhanuri cam începea „repausul duminical”. Caragiale se prinde într-o doară cu Costică „să mâncăm împreună”. „Pășitorii”, cum le zic eu, Calița ot Jariștea, iute s-au făcut din doi șase, mai ales că amicul Costică, binedispus după prima bere, le mărturisește că este chiar ziua lui, 21 mai, Sfântul Constantin, așa că se dă prima comandă: „-Băiete, aperitive, lista și răcitori în lege! Să vie!”. S-a trudit la masă cinci ore, la greu, fără răgaz: „Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12;… și 22 pachete de Regale… și 5 rânduri de marghilomane”. După care, convivii vor fi plecat la Șosea, spre „Lăptărie”, cu două trăsuri conduse de muscali înfiretați și înveșmântați cu binecunoscutele mantii de postav verde. Ajunși acolo, ca să se dreagă după chef, Caragiale și amicii iau câte un pahar de șampanie, „pour la bonne bouche”. Apoi, se întind la un șvarț cu coniac franțuzesc. După care au sosit castroanele aburinde cu potroace și ciorbă de burtă, schembea „dreasă bine, cu puțin ardei roșu”. Și tot așa, de la capăt cu toate celelalte, de nu se știe când se va fi terminat acest chef de pomină… Mai știi, poate vineri la prânz, o dată cu niște mititei sfârâind pe grătarul lui Iordache de pe Covaci, în acordurile stridente ale unei dible dezacordate…

Calița ot Jariștea